Labirintul

M-am pierdut cândva.
Undeva.

Printre niște uși trântite dintr-un labirint obscur.Acolo se serveau țigări și cafea iar ușile erau trântite cu adevărat doar de cei care țin la tine.Restul preferă să le închidă încet, treptat...

In labirintul ăsta nu ești numai tu.Sunt aproape toți, sau cel puțin o mare parte din cei pe care-i cunoști, și cărora le spui la un moment dat „prieteni”.Au fost probabil și părintii, și profesorii tăi, probabil și vecinii, dar nu mulți mai sunt în stare să recunoască.

De ce te pierzi?

Pentru că te gândesti că e doar un drum interesant și că poți în orice moment să ieși din asta sau că poți oricând să te întorci la vechile obiceiuri, dar te inșeli pentru că mereu va apărea ceva nou.Pentru că întotdeauna îți atrage atenția cineva sau ceva și iți fură privirea iar mai apoi și mintea, iar până să-ți dai seama te afli într-un loc plictisitor cu niște oameni banali care se holbează de câteva ore-n șir la un ecran și te întrebi ce naiba caut eu aici-într-o cameră ce nici ție nu iți place cu niște inși pe care , sincer, nici tu nu îi prea suporți.

O iei prin dreapta si nimerești la o petrecere cu un nume greu de pronunțat, o iei prin stânga și poate dai peste un chip zâmbitor-străin, și totuși atât de familiar...

Nici tu nu știi peste ce sau cine dai, iar asta te motivează să te pierzi.Până să îți dai seama, ai uitat ce îți plăcea să faci când erai doar tu cu tine iar toți din jurul tău par să iți trântească ușile despre care îți vorbeam mai înainte în nas.

M-am regăsit, într-un final.
Altundeva.

După ce o vreme umbli și cauți orice ar părea că te-ar putea face fericit, îți dai seama că nu există un labirint cu adevărat- erai doar tu cel ce n-a știut pe unde să meargă, și ai ajuns să te învârtești în cerc.

-Labirintul, C.N., 2016

Liniște de duminică

Ochii se deschid ușor.Totul pare să facă parte dintr-un carusel ce tocmai ce s-a oprit.Mai vreau cinci minute.
E duminică și e dimineață- timpul pare infinit.Încă cinci minute se transformă în câteva zeci, iar zecile ies din coconul lor sub formă de ore.Dar aici e cald și pot fugi de orice stând pe loc.Soarele încearcă să-și trimită câteva raze spre mine ca să-mi alunge somnul, dar suntem de abia în martie și nu are destulă putere.Cineva deschide și trântește sertare-nici asta nu e problema mea.
Tavanul de la mine din cameră e cel mai admirat tablou al meu.Vine un miros de cafea proaspăt făcută și parcă a ceva prăjit, și deși mi-e foame de mor, nu am de gând să mă ridic.Aud o voce familiară și firavă care mă cheamă, dar nici pentru asta nu e momentul.
E ceva la ziua de duminică ce mă face sa cred că poți oricând să o iei de la capăt.Și poate că chiar e așa.
Oricând te poți opri din ce trebuie să faci și să începi să trăiești cu adevărat, cum tot visezi de ceva vreme.
Pur și simplu ajungi la metrou, pe peron, și îți zici că nu se merită să te mai imbulzești lângă alți străini plictisiți de veatza de corporatist, într-un birou de 1/1 și care se întreabă cât trebuie să-și mai pupe șefu-n fund ca să le dea promoția aia tot promisă de enșpe mii de ani.
Chiulește o zi.Ia-ți o înghețată cu colega aia deși sunt 10 grade afară.Știi care colegă-care mereu când te întreabă ce faci nu ești în stare să scoți mai mult de 2 cuvinte, și care mereu pare să facă ceva extraordinar cu viața ei.Duceți-vă într-un loc ales la întâmplare și spune-i că faci cinste tu, că tu oricum îi erai dator, chiar dacă nu e adevărat.Spune-i că nu-ți poți lua ochii de la ea.Uită-te cum dintr-o dată pare să aibă scântei ca de la o brichetă-n ochii și se înroșește.Nu credeai că poate fi așa sfioasă... dar îți place.E nevoie și de inocență în lumea asta.
Fă cursul ăla lung dar interesant, ieși cu băieții in locul ăla cu miros de bere uitată, dar în care ieșeați înainte mereu și-n care v-ați făcut atâtea amintiri...
Apoi trântește-te fericit în pat.Închide ochii.Stai liniștit, e duminică, timpul e infinit.