Labirintul

M-am pierdut cândva.
Undeva.

Printre niște uși trântite dintr-un labirint obscur.Acolo se serveau țigări și cafea iar ușile erau trântite cu adevărat doar de cei care țin la tine.Restul preferă să le închidă încet, treptat...

In labirintul ăsta nu ești numai tu.Sunt aproape toți, sau cel puțin o mare parte din cei pe care-i cunoști, și cărora le spui la un moment dat „prieteni”.Au fost probabil și părintii, și profesorii tăi, probabil și vecinii, dar nu mulți mai sunt în stare să recunoască.

De ce te pierzi?

Pentru că te gândesti că e doar un drum interesant și că poți în orice moment să ieși din asta sau că poți oricând să te întorci la vechile obiceiuri, dar te inșeli pentru că mereu va apărea ceva nou.Pentru că întotdeauna îți atrage atenția cineva sau ceva și iți fură privirea iar mai apoi și mintea, iar până să-ți dai seama te afli într-un loc plictisitor cu niște oameni banali care se holbează de câteva ore-n șir la un ecran și te întrebi ce naiba caut eu aici-într-o cameră ce nici ție nu iți place cu niște inși pe care , sincer, nici tu nu îi prea suporți.

O iei prin dreapta si nimerești la o petrecere cu un nume greu de pronunțat, o iei prin stânga și poate dai peste un chip zâmbitor-străin, și totuși atât de familiar...

Nici tu nu știi peste ce sau cine dai, iar asta te motivează să te pierzi.Până să îți dai seama, ai uitat ce îți plăcea să faci când erai doar tu cu tine iar toți din jurul tău par să iți trântească ușile despre care îți vorbeam mai înainte în nas.

M-am regăsit, într-un final.
Altundeva.

După ce o vreme umbli și cauți orice ar părea că te-ar putea face fericit, îți dai seama că nu există un labirint cu adevărat- erai doar tu cel ce n-a știut pe unde să meargă, și ai ajuns să te învârtești în cerc.

-Labirintul, C.N., 2016